Viață

Spuneam undeva astăzi că, despre Marșul pentru Viață și Buna Vestire, ar fi fost mai bine să lăsăm inimile să (ne) vorbească. Pentru că, uneori, cuvintele ucid. La fel de mult precum anumite fapte. Dar, ce să vezi, câteodată inimile nu se mai aud.

M-a năucit, însă, avalanșa de mesaje, aspre judecăți – toate întâlnite, unde altundeva, în mediul virtual care ne stăpânește de acum viețile. Alegerile. Mintea. Căci despre suflet…nici nu mai poate fi vorba. Se știe că nu sunt deloc o feministă, cu atât mai puțin una din zona radicală. Prietenele mă știu, îmi cunosc oarecum  conservatorismul sau tradiționalismul și nu mă ‘tăguiesc’ (scuzați barbarismul) niciodată când e vorba despre vreo inițiativă care să urce femeia undeva sus de unde să nu poată coborî printre pământeni, s-o facă mai puternică decât poate ea fi, s-o transforme în simplă purtătoare de pantaloni și-n sabie neînfricată, uitând de rolul ei sfânt de soție și mamă. Cred mai mult în feminitate, atunci când există, și mai puțin în feminismul radical.

Astăzi, însă, am constatat prea multe înfierări ale femeii și tăcerea nu-mi mai este de ajuns. S-a vorbit prea mult, isteric chiar, despre pro-life, pro-choice, pro…nici-nu-se-mai-știe-pro-ce. De parcă ar exista vreo femeie în lumea asta care ar fi pro-avort!!! Doar așa, simplu, pentru că poate. Numai un nebun ar putea crede asta. Se-nfierează femeia care a făcut sau face întrerupere de sarcină, orice motiv ar avea. Culmea, bărbații sunt cei mai vocali. E aproape un paradox. Iar despre drama copiilor făcuți și abandonați nu se discută. Se ascunde undeva sub preș.

Nu, nu sunt pro-avort. N-am cum să fiu. N-am fost niciodată. Se știe că n-am fost binecuvântată a avea copii, iar de-acum devine din ce în ce mai puțin probabil să zămislesc prunc. Neavând minima încredere în calitățile mele potențial-materne, deocamdată nici la adopție nu mă pot gândi. Cu siguranță Dumnezeu știe mai bine de ce nu. Dar m-am întrebat deseori dacă aș fi nevoită (motive medicale ori de altă natură) să-ntrerup o eventuală sarcină, ce aș face? Și cum aș trăi după, dacă ‘alegerea’ ar fi să…? Nu-mi doresc să aflu vreodată.

Însă azi mi-e gândul la femeile care, la un moment sau altul, n-au avut de ales. Le considerați/considerăm cumva criminale? La o primă, frustă privire, s-ar spune că da. Am pus eticheta și ne vedem de drum. De drumul nostru, de parcursul nostru. Aș invita la o mai îndelungă cumpănire. Și aș aminti bărbaților vocali, pe 8 martie-adulatori ai femeii, azi 25 martie-înfierători ai aceleiași femei, că ei sunt parte a cuplului. Și că, ori de câte ori scot și aruncă nervoși prezervativul pe noptieră ori pe podea, pentru că-i jenează/incomodează și ‘nu simt’, sunt ori devin părtașii unei viitoare potențiale crime. Contracepția (atunci când se aplică, de voie sau de nevoie) nu e doar o datorie a femeii. Așa încât, mai ușor cu pancarta pe scări! Nu de alta, dar femeia pe care o lăsați (așa) în urmă, descotorosindu-vă de ea și de ‘problema ei’, vă va bântui nopțile, zilele, gândurile, viața. Iar la un moment dat veți plânge pe mormântul sufletului ei. Pentru că, in the process, v-ați pierdut și pe voi și nu v-ați mai dat seama că sunteți deja morți, în viață fiind.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Dor neștiut

Dacă ți-aș mai spune azi că mi-e dor, nu m-ai crede. Între noi fie vorba, nici eu nu m-aș crede. M-am obișnuit atât de mult în ultimii ani cu adăpostirea dorurilor/ființelor/absențelor în inimă, încât aproape că nu mai simt/percep dorul, fizic, de oameni. Așa că te-aș minți dacă ți-aș spune că îmi este dor. Am învățat să te port, mai mult ca pe o fragilă amintire, în cerul inimii și la etajul superior al gândului. De unde te mai prăvălești câteodată în moalele sufletului și-mi zgudui puternic liniștea amorțeala. Te spargi în bucăți, te reconstruiesc cu migală, după care totul revine la ‘normal’. Te știu ca pe apă. Ce expresie! Nu m-am gândit niciodată că, de fapt, ți-am învățat pe de rost cutele frunții, punctele obrajilor, stuful sprâncenelor și necumințenia buzelor atunci când frământă gânduri ascunse și nepovestite. Am ajuns să cunosc atât de bine proiecția ta în mintea-mi, încât te pot descrie pe capitole, rânduri, versuri-neversuri, silabe și litere. Cu lux de amănunte. Pe tine, însă, nu te știu deloc. Mă-ntreb dacă, în fapt, te-am știut vreodată.

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Niciodată-promisiuni

Să nu faci niciodată promisiuni. Mai ales când intuiești că nu le poți respecta. Mai bine e ca oamenii să nu aibă nicio așteptare de la tine decât să fie crunt dezamăgiți. Ce ironie! Tocmai eu să spun asta…mai ales după veacurile, întregi ori fragmentate, de singurătate în care (te-)am blamat pe tine că nu (mi-)ai oferit speranțe niciodată tocmai ca să nu creezi așteptări, și apoi inevitabil tristeți. Am ajuns să-ți dau dreptate. Și să te îndemn în continuare să nu promiți nimic…nimănui…niciodată. Nici eu n-am respectat o anume promisiune. Din trecut. Și, de atunci, din momentul în care a căzut valul oceanului pe creștetul chel al inimii, inundându-l cu alge, nici n-am mai făcut vreo promisiune. Nimănui.

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii

Însemnătate

continuare de ieri

Azi am aflat cum îl cheamă. M-am dus la el curajoasă și i-am dat binețe, apoi am stat de vorbă. Era o dimineață-nsorită, propice pentru dialog zâmbăreț, cu ochii sclipind a lumină. I-am mulțumit încă o dată pentru semnul de ieri și apoi am deschis discuția. Cât de greu e traiul, cum e să nu te încadrezi la ‘categoria boschetar ‘- adică să ai un locșor în care să stai și totuși să nu faci față cheltuielilor, cum e să-ți fie jenă să refuzi mâncarea oferită de trecători pentru că ai mari probleme cu stomacul, cum e să ai nevoie de medicamente și totuși să mai tragi pe furiș și dintr-o țigară, de poftă, și să te-nroșești când ești prins, cum e să fi rămas semi-degerat în urma iernii, cum e să faci mereu câte ceva – curat în fața unei prăvălii, să aduni chiștoace etc. pentru că nu poți sta degeaba, locului, cum e să privești trecătorii și să-ți imaginezi și tu poveștile lor de viață din încruntările ori zâmbetele lor matinale… și tot așa, și tot acum.
Când să mă-ndepărtez, l-am văzut cum și-a pus în buzunarul din dreptul inimii acel…micuț semn pe care i l-am dăruit și eu azi. Mi-a spus că are mare însemnătate. Nu mai primise de mult timp un…simbol nepecuniar. I-a venit să râdă când m-a auzit că-i spun pe nume, Domnule! Apoi ne-am despărțit ușor plângând, mai mult zâmbind. Sper să ne mai întâlnim și mâine. Și oricând.

Publicat în Fără categorie | 18 comentarii

Semnul

Uneori Dumnezeu (sau Primăvara, după crezul fiecăruia) ți se arată într-o dimineață de martie, răcoroasă, dar însorită, printr-un semn primit pe drumul matinal atât de obișnuit. Tu mergi cu capul plecat, semi-încruntată, iar El (Ea?) îți zâmbește cum numai El (Ea?) știe s-o facă, trăgându-te în același timp de mâneca inimii amorțite, spre grabnică trezire. E momentul în care bătrânelul din colț te oprește din drum, nu doar ca să-ți spună Bună dimineața!, ci și ca să-ți dăruiască un buchet de ciupercuțe roșii, de ținut acasă, special „ca tu să ai amintire de la un milog”. Ești nedumerită, te uiți la micuțul cadou ca și cum ai fi primit lumea toată în palmă, iar fruntea ți se descrețește și-l primești cu bucurie, zâmbind. Nu știi ce să faci, ce să spui, întrebi nesigură, încă o dată, dacă e pentru tine, mulțumești mult și te-ndepărtezi, dorindu-i să aibă o zi bună.

Bătrâne, în toate intersectările de până acum, dintre noi doi, azi nu mai știu cine a fost (sau este) milogul!

Publicat în Fără categorie | 18 comentarii

Echinocțiu

Ca și cum echinocțiul de primăvară ar însemna pentru totdeauna amintirea unui sărut. În moalele inimii, pe cutele frunții, pe roșul obrazului. Și-n miez de pupilă. Mesteceni desfășând.

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Șoaptă-invitație

Se aud mici șoapte, dănțuind parcă în văzduh. Când cerul își coboară și apasă norii pe frunțile noastre, orice anotimp devine greu de suportat. Meteosensibil ori nu, poate că așa – mai puțin și mai rar –  încuvântatul va fi mai bun. Invitație la cercul restrâns.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu